Astăzi, voi scrie despre moarte...
Nu pentru că îmi doresc, nici pentru că îmi este teamă de ea, ci pentru că aduce cu sine atât de multă durere, atât de multă suferinţă...
Pentru că atunci când este vorba de cineva de lângă noi, moartea ne ia şi o parte din viaţa noastră cu ea. Şi pleacă...
Durează o fracţiune de secundă, cât o clipire din ochi...
Eu, pot muri azi, pot muri mâine, pot muri peste un an, doi, sau 10...
Nu îmi mai este teamă. Mi-a fost o dată... Dar am învăţat să accept. În fiecare zi, învăţ mai mult şi tot mai mult. Moartea, înainte să ne întâlnim cu ea faţă în faţă, are ea grijă să treacă pe lângă noi, răpindu-ne fiinţe dragi, suflete pereche, oameni pe care îi iubim şi preţuim...
Şi ne întrebăm, banal, ca toţi ceilalţi ce au trecut prin aşa ceva: de ce? de ce? de ce?, sau..., de ce nu? Cu ce suntem mai speciali unii decât alţii, încât să fim scutiţi de acest tratament ? Oare?!
