Bruxelles Mission

„Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România.

Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica “imperialistă şi antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea.

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţările lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului.

În prima jumătate a lunii august 2010, la sediul NASA (National Aeronautics and Space Administration) din Washington s-a semnat o declaraţie comună de intenţie între Charles Bolden (admnistratorul NASA) şi Zvi Kaplan (directorul general ISA) pentru extinderea cooperării agenţiilor în activităţile speciale civile. Ca urmare a întâlnirii ce a avut loc în Israel (ianuarie 2010) între Bolden, Kaplan şi profesorul Daniel Hershkowitz (ministrul Israelului de Ştiinţă şi Tehnologie) s-a semnat respectiva declaraţie, după cum informează NASA. Agenţiile au convenit să identifice noi activităţi comune legate de Pământ şi Ştiinţa Spaţială, ştiinţele vieţii, explorarea spaţiului şi în alte domenii de interes reciproc. Scopul este de a extinde schimburile ştiinţifice şi de a influenţa generaţia următoare de tineri în ale ştiinţei şi ingineriei.

NASA şi ISA se identifică cu următoarele oportunităţi potenţiale pentru cooperare bilaterală: geodezie spaţiu, măsurare spaţiu de câmp gravitaţional al Pământului, mareelor şi mişcarea de poli şi crustă; observaţii hidrologice şi cercetarea comună; o extindere a participării Israelului la studiul observaţiilor globale şi să beneficieze de Mediu (GLOBE) - program de educaţie în domeniul spaţiului.; ştiinţa planetară ca membru afiliat ISA în Lunar NASA Science Institute; de lansare şi de siguranţă gama; teledetecţie de cooperare a datelor şi de utilizare a Staţiei Spaţiale Internaţionale pentru cercetare israeliană şi experimente educaţionale.

Agenţia Spaţială a Israelului face parte din Ministerul de Ştiinţe şi Tehnologie al statului Israel, după cum ne informează Directorul General, domnul Zvi Kaplan pe Site-ul Agenţiei. ISA a fost fondată în anul 1983. Istoria Israelului în spaţiu este scurtă dar remarcabilă.

Dacă luni aş dispărea,

Cine m-ar mai căuta?

Numai ploaia ciobănească,

Rănile sa-mi oblojească.

Dacă marţi adorm în zori,

Cine-mi va aduce flori?

Numai vântul, ca o boare,

Va sufla cu lăcrămioare.

Dacă miercuri n-aş mai fi,

Cine-n urmă m-ar jeli?

Numai tunetul ar bate

Clopotul în şapte sate.

Se spune că doi frați au terorizat ani de-a rândul orășelul în care trăiau. Au fost necredincioși soțiilor, abuzivi cu copiii și necinstiți în afaceri. Cel mai tânăr muri pe neașteptate. Fratele rămas în viață se duse la pastorul bisericii locale și-i spuse,
- ”Vreau să conduci serviciul de înmormântare, dar să știi că este foarte important pentru mine să declari în fața tuturor că fratele meu a fost un sfânt”.
- ”Dar n-a fost nici pe departe așa ceva”, se revoltă pastorul.
Bogatul supraviețuitor scoase carnetul de check-uri și adăugă,
- ”Pastore, sunt hotărât să fac o donație grasă bisericii dumitale. Nu cer decât să declari în fața oamenilor că fratele meu a fost un sfânt”.
În ziua înmormântării, pastorul își începu elogiul cu aceste cuvinte,
- ”Știm cu toții că decedatul a fost un om rău, desfrânat și bețiv. El a tratat rău pe angajații lui și a furat la taxe …” După o scurtă pauză, continuă, ”Dar așa rău cum a fost, în comparație cu fratele lui mai mare, el a fost un sfânt!”
Compromisul este o soluție de expedient. Ispita de a-l practica vine din făgăduința unei ieșiri immediate, sau convenabile, din impas. Abia mai târziu realizezi că, de fapt, te-ai afundat mai adânc în el. În spatele oricărei oferte de compromis se ascunde șarpele cel vechi. El nu va pierde, fiindcă termenii pactului propus de el sunt scriși cu litere mărunte, pe care mulți nu le pot citi, sau le ignoră. Pactul încheiat prin compromis cuprinde clauze ascunse, ”Îi dai un deget și-ți ia toată mâna”.
Pe tărâmul credinței calea de mijloc nu este de aur. De fapt, între bine și rău nu există cale de mijloc, ci doar un zig-zag al oscilației personale între adevăr și minciună, ascultare și neascultare.
Apropo de consecințele pe termen lung ale compromisului, cineva le-a semnalat în chip foarte sugestiv, ”Compromise makes a good umbrella, but a poor roof”. Cum te-ai simți să locuiești sub umbrelă, în loc de acoperiș?…
Înțelepciunea populară a văzut primejdia ascunsă în dosul compromisului și  l-a demascat în cuvinte fără echivoc, ”Te faci frate cu dracul, până treci puntea”. Scopul imediat poate fi atins, apa trecută, dar scopul nu scuză mijloacele și nu justifică pericolul la care te expui. Poți crede că, odată puntea trecută, te desfrățești de dracul, dar el știe mai multă carte decât tine. Când dracul vămuiește, n-ai decât de pierdut. Dacă nu este altă punte peste apă, încearcă să treci prin vad, chiar dacă te costă o baie rece. Ori, poate-i mai bine pur și simplu să faci cale-ntoarsă.

Ionel Corciovă - născut în 1969, primul antrenor - Sorin Ciubotaru. A jucat hochei pe gheaţă la C.S. Şcolar Nr. 2 şi Dunărea Galaţi, dar şi la Steaua Bucureşti în perioada 1976 - 1991.

A fost component  al echipelor naţionale de juniori, tineret şi seniori. Stabilit la Viena din 1991, joacă şi în prezent, în timpul liber, la Wien Favorit ( Liga a III-a austriacă).

De ceva vreme a hotărât să ajute hocheiul gălăţean, disciplină care i-a oferit numeroase satisfacţii sportive. 

Prezent la Galaţi zilele acestea, nu am ratat prilejul de a purta un dialog cu domnia-sa. 

Reporter: Aţi lăsat Viena şi aţi venit să sprijiniţi hocheiul din Galaţi. Ce va determinat să faceţi acest pas ?
Ionel Corciovă: Nu am părăsit Viena, la Galaţi vin din când în când. La întrebarea dumneavoastră ar fi simplu să spun că sângele apă nu se face. Dar, după dispariţia lui Stelian Rusu – mare om de hochei (al cărui elev am fost) am ţinut tot timpul legătura cu oraşul meu de baştină.

Pentru că numărul celor care sprijină hocheiul a scăzut îngrijorător, am zis că dacă cineva nu ia iniţiativa, acest sport va dispărea la Galaţi. Aşa am hotărât să mă implic. Am urmat exemplul lui Nea Stelu (S. Rusu), care ştia să strângă în jurul lui mulţi oameni de bine.

Avem un proiect pe termen lung. Am spus, avem pentru că am plecat la drum cu prietenii mei Cătălin Geru, Andrei  Nuţu, Viorel Radu şi Cristi Munteanu, la care trebuie să-l adăugăm şi pe Mihai Brandabur, preşedintele clubului.

Reporter: Vă veţi implica în întreaga activitate de hochei de la CSM Dunărea sau numai la echipa mare?
Ionel Corciovă: Mai întâi trebuie să punem pe noi baze activitatea de la echipa de seniori, să construim, de fapt, o noua echipă. Asta pentru a aduce oamenii din nou la patinoar, mă refer la spectatori. Dar şi pentru a da un semnal pozitiv pentru hocheiştii gălăţeni plecaţi acum la alte echipe, în special la Steaua Bucureşti.

„LUNA”. Muzica: Paul Polidor. Versuri: Zlatko Popovski Ignatiev

O piesă de o delicateţe rară atât de umană, încât tinzi să o aşezi pe raftul de sus al recipientului tău spiritual. Luna se reazămă de catargul sunetului, spune poetul. Se aude vocea de o mare limpezime în registrul de contra-tenor, insinuându-se de nicăieri, urcând mulat pe pânza catargului, din paloare argintându-o. Firul melodic coboară pe un tetracord eolic sugerând aplecarea, legănarea vaporului. Acele ceasului înaintează sacadat. Se percep efecte sonore percutante similare sunetelor de glass marimba: tic-tac. Acele ceasornicului sunt îmbătate. Catargul, vasul şi ceasul alcătuiesc un triunghi emblmatic al stării de echilibru sufletesc precar în care se află poetul: tangajul.

Urmează versul „O sticlă de vin negru”.

Discernem aici conotaţia Lunii întunecate - destrăbălarea - tărâmul subconştient de feminitate – (Luna o arcană a Tarotului). În beznă se află marele pericol de a pierde din vedere adevărata ţintă. Vocea revine în registrul ei grav, reia şoptind. Acest efect de căutare vorbită sugerează o lentă curgere a timpului. Acele ceasornicului se caţără spre lumină, escaladează. Panta melodică urcă şi ea. Sunete seci de percuţie asemenea guiro-ului înfiorează. Ameţeala acelor de ceasornic dobândeşte o tentă halucinogenă. Melodia glisează sinuos-gravitaţional spre zona basului.

Dorule care tremuri, rosteşte iarăşi poetul.

Se simte nostalgia, dorinţa arzătoare, înfiorarea. E un strigăt al singurătăţii, al iubirii, fiindcă cel ce stă mult pe mare îşi urlă dorul. Vocea de cap se aude tăioasă. Dorul se situează deasupra umbrelor desfrânate, învinge păcatul abject. Conform preceptelor postmoderniste, cuvântul poetic este baza, iar muzica devine un adjuvant potenţator. Câteva accente străfulgeră fondul muzical tonal. Apoi se aud aluzii pentatonice. Asiaticii au fost printre primii cuceritori ai mărilor (în fundal apar lovituri de ciocănele, imitând timbrul instrumentelor cu lamele ceramice).

Erau mari. Atât de mari încât, atunci când le vedeam intrând pe poarta casei şi călcând apăsat de-a lungtul potecii, apropiindu-se de casă, mă cuprindea teama şi mintea mea înfricoşată le făcea să pară ale unui uriaş. Ale lui Gulliver, de care încercam să mă  ascund după nucul cel mare, din dreptul uşii sau să mă furişez în casă, dar pe care le urmăream speriată de oriunde reuşeam să mă scund. Si totuşi, nu puteam să-mi desprind privirea de ele. O curiozitate neînţeleasă mă împingea să le aştept să apară şi să le urmăresc înaintarea. Mai aproape, mai aproape, mai mari, tot mai mari pînă ce, imense, se opreau în dreptul  meu, oriunde m-aş fi aflat ascunsă.
           Mari, maron închis, cu o talpă groasă, tălpuită de nenumărate ori, care făceau zgomot la fiecare pas şi cu curele late laterale, legate printr-o curea şi mai groasă  care le  traversa din vârful piciorului pînă la încheietură, la gleznă, închizându-se cu catarame mari, bloncoase, pe care le auzeau zornăind la fiecare mişcare a piciorului, vara când le lăsa descheiate din cauza căldurii. Atunci le încălţa pe piciorul gol. Si se oprea la cişmeaua din curte şi-şi răcorea picioarele încinse şi umflate de atâta mers. Iarna cataramele erau legate, strângând nişte ciorapi groşi, împletiţi din lână seină ţurcană, aspră care mereu erau plini de zăpada prin care trecea pe strada înzăpezită sau prin curţile oamenilor.

Vai, Doamnă, iertare n-am să-ţi cer,
Ţi-am ascuţit de-ajuns cuţite,
Aproape de batjocuri ţi-am împletit cununa,
Şi-n plecăciuni de braţe-ntemniţate,
M-ai sărutat pe frunte cu jindul omenesc.

Ţi-am fost, nu prunc, ci slugă,
La sânu-ţi alăptat...
Vai Doamnă, bufon ţi-am fost,
Turtită piftie sub călcâiu-ţi zdrobit.
Madonna, stăpâna mea,
Călău cu frunte de cortegii,
Şi pui de basilic născând,
În ceaţa grea a nopţii.

Vai, Doamnă, ce greu îţi e urcuşul,
Cărând osânda-n spate,
Ceremonii flămânde cu gust de Sodoma,
Nu am de ce să-mi cer iertare,
A năvălit deja mustrarea,
Mi-e inima plină de cutremur,
Pe buze simt al cerului sărut.

Limbajul, antidot împotriva crizei globale

Petre RĂU, De Lingua Universalis, Editura „Fundaţia Culturală Antares”, 2007

 
 Deşi au trecut trei ani de la apariţia volumului, abia azi am avut şansa să-l citesc şi, recunosc, astfel am beneficiat de un extraordinar exerciţiu de logică, experienţă nesperată într-un spaţiu lingvistic mai puţin bătătorit fie şi numai de către cei care slujesc în numele Cuvântului, a Comunicaţiei în general şi în particular când vine vorba despre vocaţia care, atunci când există, nu are nici început , nici sfârşit.
Petre Rău are meritul de-a ne aşeza dinaintea oglinzii unei lumi care cuvântă prin toate dimensiunile sale şi, dacă prefaţatorul cărţii, Paul Sân-Petru, îl numeşte “un renascentist modern” - eu cred că prin complexitatea personalităţii sale intelectuale, Petre Rău se detaşează de plutonul căutătorilor de conexiuni care fac din lumea reală un loc în care fiinţele şi lucrurile se înlănţuie, trăind într-o solidaritate inexplicabilă, dar care transpare prin logosul evident, sau, şi mai pregnant, prin cel intuit.
 Este o carte densă ca idee şi care nu a fost scrisă sub imperiul unei inspiraţii de moment. Este o cheie, o fişă enciclopedică de realităţi pe lângă care noi, muritori grăbiţi, trecem fără să le percepem de cele mai multe ori.
Aşadar, lecturarea unei astfel de lucrări nu se face la lumina becului din bucătărie, - ea cere o pregătire a simţurilor, o deschidere a minţii către ceea ce ar putea şoca prin evidenţa absolută şi pe care, ca Toma Necredinciosul, am ingnorat-o prin neştiinţă. Cartea de faţă se citeşte în liniştea bibliotecii, într-un loc unde trecutul şi viitorul se întâlnesc în prezent, pe acelaşi raft, - punct comun dar cu dimensiuni infinite, cu întrebări la care trebuie să încercăm şi noi, cititorii, să le dăm un răspuns.
“Geneza limbajelor” este un eşantion din incursul care ne aşteaptă citind una câte una cele peste 200 de pagini. Incitant, brodat pe ghergheful unui realism aproape matematic, capitolul în sine este la urma urmei un codex filosofic atemporal şi care se cere însuşit individual dar şi aşezat în lumina şi complexitatea globalizării inevitabile.