Bruxelles Mission

Miracolele se arată numai
 celor care cred în ele.
Dorel Schor

În faţa noastră se afla un copil de cam zece-unsprezece anişori şi o vioară nu cu mult mai mică decât copilul. Nimic neobişnuit. Un copil ca toţi copii şi un instrument muzical despre care, majoritatea, ştim doar cum arată dar nu şi cum este construit sau ce poate să facă. Apoi copilul a respirat adânc, mai bine spus a oftat, a luat arcuşul, vioara, s-a aplecat într-un fel anume asupra ei şi, peste câteva clipe eram cu inimile frânte de inexplicabile suferinţe eliberatoare, plângeam şi râdeam undeva în interior sau poate şi pe dinafară, mii de amintiri rupeau vălul uitării şi ne invadau, ceva se prăbuşea sau poate se ridica în noi, pluteam sau cădeam, oricum, se simţea un fel de zbucium colectiv, un fel de încercare de a ne purifica. Un univers de emoţii şi trăiri intense, ce aşteptase răbdător lângă noi, cine ştie cât, se deschisese acum şi ne copleşea cu trăiri fără egal.
   
Apoi totul a revenit la normal. Micul mag ne privea cu ochi senini şi avea fruntea perlată de efort. Am ieşit din muţenie, după câteva clipe, şi am aplaudat. Fără să vreau, am rostit cuvântul: miracol!  
 - Nu, este vorba doar de talent. Îmi răspunsese un prieten, inginer, cartezian convins. Poate, dar cine ar putea spune, cu adevărat, ce-a fost!      
Cam aşa mi s-a întâmplat şi când am cunoscut scrierile doamnei Madeleine Davidson. Am fost cucerit din prima clipă nu numai de un stil literar elegant şi cult, nu numai de curgerea melodioasă a naraţiunii sau de faptul că îţi devine atât de intimă încât ai cumva senzaţia că tu, cititorul, eşti cel care ai pus în pagină acele rânduri. Nu, am fost de la început captivat şi de modul în care M.D. precum micul muzician mă face să cred, că în această viaţă, aşa cum este ea, cu bune şi rele, putem avea parte de evenimente pe care nu ni le putem explica şi poate că este mai bine aşa. Te implici, trăieşti povestea cu tot eul tău, ceea ce, hai, să fim sinceri, prea puţini prozatori reuşesc. Şi, încă de la primele lecturi, mi-am adus aminte de vorbele unui prieten, mult mai înţelept decât mine, pe care acum, iată, le-am folosit ca moto.

Cu un binoclu xenofob
Ascult din nou pădurea
Doar laurii cu flori şi bob
Îmi scot peri albi aiurea.

Afară-i frig şi-i mohorât
Iar clima-i australă
Simt o durere mov în gât
Pe placa mea stradală.

Cămila verde s-a smintit
La stâlpul infamiei
Când ochii lunii au citit
Istoria prostiei.

Piticul roşu şi-a muşcat
Creionul ud de vată
Alaturi pietrele-au crăpat
De-njurături de fată.

O stea din galben univers
Dansa în zori de ziuă
Iar pepenii cu râs pervers
Băteau iar apa-n piuă.

Încă din 2008-2009, am reuşit să creez o punte de suflet (şi românească, de durere şi dor...), cu o primă revistă a românilor din California: revista Clipa, condusă de „Director Publisher”, DWIGHT LUCHIAN-PATTON şi de „Editor in Chief”, VERA LUCHIAN-PATTON. Aceştia, precum şi ceilalţi redactori şi colaboratori onorifici (Preot Chris Terhes, Eduard Ovidiu Ohanesian, Viorel Roman, Germania, Rev. Lazar Gog, Mariana Cristescu, Lazar Ladariu, Dr. Emil G. Onet, Gino Dobrescu, Octavian Curpas, Rev. Fr. Aurel Sas, Viorel Baetu, Germania, Nicolae Balint, Romania, Florentin Gurau, Romania) - sunt, toţi, români patrioţi, de mare valoare de Duh şi cărturărească, unii din România, dar, şi mai mulţi dintre ei,  români, aruncaţi de valurile unei istorii nedrepte şi vitrege, pe multe alte tărâmuri şi ţărmuri de lume… -  şi voiau să afle, prin mine, despre soarta şi, mai ales, semnificaţia profundă a pierderii, de către români/România, a Insulei Şerpilor (Nu vrem să uităm Insula Şerpilor!, Insula Şerpilor – forţa de echilibru mistic a României), despre soarta revoltei tinerilor basarabeni, ridicaţi, cu mâinile goale, cu un curaj părând nebunesc, în aprilie 2009, contra regimului comunistoid al lui Voronin (Requiem pentru Basarabia, România, “moldovenii” şi…”drăguţul de-mpărat”), dar şi adevăruri despre eroi, martiri şi genii româneşti (Sfinţi militari, genii protectoare de neam, mucenici şi martiri ai credinţei: Mihai Eminescu - 1850-1889)…
Deci, erau/sunt într-o “priză” de interes şi de participare spirituală continuă, la viaţa Cetăţii Româneşti! Nu cum sunt cei din jalnic-trădătoarea (de interes naţional), “aplaudaca” şi “yesmen-ita” noastră “intelighenţie” …locală, de doi bani grămada!
…Am fost absolut uluit de promptitudinea cu care Clipa californiană,  această revistă a românilor “de peste mări şi ţări” mi-a publicat, ÎN REGIM DE URGENŢĂ, un articol despre neregulile flagrante ale bacalaureatului românesc-2010, organizat de un ministru al cărui loc ar trebui să fie în banca de elev, iar nu pe fotoliul marelui Spiru Haret: ESCROCHERIE MINISTERIALA, IPOCRIZIE AROGANTA ŞI BRIGANDISM PSEUDO-INTELECTUAL  (Observaţii asupra asa-zisei probe orale de Romana – 15-17 februarie, bacalaureat 2010)…Aceşti fraţi români, din diaspora, sunt infinit mai vii, deci mai interesaţi de realitatea românească, şi şi-au păstrat forţa şi “viteza de reacţie” faţă de eveniment – INTACTE!!!

Bun găsit dragi prieteni,
 
Programul Sărbătorii Românilor Toronto, Canada, 2010, organizat de Biserica Sfântul Gheorghe ( 247 Rosethorn Ave )  include în acest an:
 
 Joi 9 septembrie  o seară cultural-artistică de la ora 7 p.m..  ( oferită  de organizatorii cenaclului nostru ) - la sala bisericii Sfântul Gheorghe ( 247 Rosethorn Ave  )
 Vineri 1o septembrie  o conferinţă spirituală susţinută de episcopul  Irineu de la ora 7 p.m   - la sala bisericii  Sfântul Gheorghe ( 247 Rosethorn Ave ) 
 Sambata 11 septembrie  manifestarea în aer liber (ediţia a şaptea a festivalului organizat în Mel Lastman Square) de la ora 11 a.m la 8 p.m.
Va propun să acceptăm această invitaţie onorantă.
 
Propunerile  Dvs de organizare a programului, de  participare,  sunt foarte  importante.
 
Va trebui sa onorăm sărbătoarea, cenaclul şi revista noastră, cu o participare deosebită.
 
Cu aceeaşi prietenie,
Puiu Popescu,
director Observatorul

Doamne, când iau
Floarea de cireş
Şi-o sărut pe petale,
Eu sărut, de fapt,
Buzele Tale.

Când iau bobul de rouă
În mână
Şi mă uit la el înfiorat,
Eu privesc lacrimile
Cu care ne-ai spălat pe noi
De păcat.

Adierea vântului,
Tremurul frunzei
Şi fulgul de nea
Nu sunt decât
Mângâierea Ta.

Sensul vieţii constă în a fi fericit. Fericirea înseamnă mai mult decât absenţa nefericirii. Ce fel de emoţie este fericirea? Cu toţii vânăm  această emoţie: ea apare atunci când ne aşteptăm mai puţin şi dispare înainte de a putea fi cu adevărat trăită. Omul are dorinţa de a trăi cât mai multe emoţii pozitive.
      Fericirea este determinată de trei factori: destin, propria contribuţie şi aportul celor din jur. Fericirea reprezintă trecerea spiritului la o stare mai bună. Durerea este trecerea la o stare inferioară. Dar fericirea nu acţionează în primul rând asupra spiritului, ci asupra corpului; nefericirea îl distruge, fericirea îl remontează.
      Cine îşi controlează stările negative, amplificându-le pe cele pozitive, îşi protejează organismul. Sentimentele plăcute contracarează stresul şi consecinţele acestuia, stimulând sistemul imunitar şi randamentul intelectual. În creier, gândurile şi sentimentele sunt cele două feţe ale aceleiaşi medalii.
      Indiferent de ceea ce-ţi provoacă bucurie, în corpul tău se instalează o stare de vioiciune. Merită să observi procesul, căci foarte multe dintre transformările care au loc în această situaţie sunt uşor de sesizat. Când eşti fericit, sângele pulsează mai repede, iar ochii îţi strălucesc de încântare.
      Starea de bine nu apare decât atunci  când creierul recepţionează semnalele  adecvate, venite de la inimă, muşchi şi piele.
      Aşteptarea fericirii şi trăirea ei au rolul de a ne controla comportamentul. Unii oameni percep fericirea ca pe ceva ce ţine de  destin. Dacă fericirea rezidă în împlinirea  tuturor posibilităţilor umane, atunci trebuie să existe nişte reguli general valabile pentru a o atinge. Tindem să concepem fericirea ca pe o plăcere. Nefericirea vine singură, în schimb fericirea trebuie dobândită. Nefericirea poate fi controlată, fericirea poate fi învăţată.

„Suntem într-un proces de transformare globală.
Mai avem nevoie doar de o criză majoră necesară
 şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.”
David Rockefeller

Asistăm acum, în mod evident, la o schimbare fundamentală de paradigmă. Numai că noua ordine mondială vârâtă forţat pe gât omenirii astăzi este un concept eronat încă dintru început. De ordin spiritual şi economic, această schimbare se vrea a fi una ce va aşeza însă acul balanţei omenirii către un alt timp istoric, a cărui poziţie să depindă de nişte coordonate stricte, impuse, pe care ea, omenirea, să fie nevoită a le înghiţi cu orice preţ, ba încă să fie dirijată în a-şi perpetua starea de confuzie interoară precum că şi le stabileşte singură, coordonate direcţionate în mod obligat, din nefericire, către partea negativă a axei sale evolutive. Schimbarea aceasta obligatorie de paradigmă, în funcţie de interesele meschine ale conducătorilor efemeri ai acestei lumi, poate fi sau nu coincidentă cu noua ordine mondială prefigurată de cei care ţin în mâinile lor frâiele planetei Pământ la ora actuală.

Să analizăm puţin situaţia de fapt şi de drept, aşa cum apare ea în acest moment. In primul caz, al necoincidenţei dintre cele două noţiuni, avem situaţia cea mai fericită, ideală, i-am putea spune, a noii lumi conturate biblic, echivalentă cu o propensiune spirituală mai mult decât necesară a omului în sine privit la nivel individual, dar şi colectiv, într-un tandem de o perfectă simultaneitate firească şi implicită, fapt care poate stabili de facto un alt referenţial de raportare, real, de astă dată, şi privit ca adevărata limită de contur a gândirii umane de tip evoluat.

făptura ta
rămas-a zugrăvintă-ntr-o metopă,
ascunsă printre salbele de nori,
şi devenită iluzie…
gustul tău de dulce ambră,
l-am uitat demult,
am încercat să adun fărâmi din tine
şi n-am găsit
decât o oglindă spartă,
udată de-o lacrimă târzie.
aud cum picură timpul în noi
şi cum trec monoton umbre grăbite
peste urmele viselor ucise.

e frig la margine de stea
turme de dor
se-ntorc de la păscut,
pustiind cerul.

Sit Tibi Tera Levis. Şi tot latinii au mai zis: De mortuis nil nisi bene, adică despre morţi numai de bine. Omeneşte şi creştineşte aşa se spune, dar în realitate e cu totul şi cu totul altfel: noi, pământenii nu-i uităm şi nu-i iertam nici în mormânt, îi ponegrim şi profanăm, iar dacă ar fi să ne luam după cele creştineşti pe lumea cealaltă se lasă, din greu, cu judecata de apoi, care nu miroase a bine pentru  foarte mulţi. Prin urmare unele zicem, altele ni-s  faptele! Asta o ştiu de la Baciu Iulius din Piatra Fântânele, ţăran mai înţelept decât o grămadă  de domni la un loc.
 
Anul acesta - 2010 - fiind în România am avut, pentru prima data în viaţa,  şansă să aflu şi viceversa, adică ce zice un mort despre vii. Această posibilitate ne-a fost oferit-o nouă, celor încă în viaţă, de Adrian Marino, care ne-a luat-o înainte, lăsând în urma lui sute şi sute de pagini despre foştii lui concetăţeni scriitori, condeieri şi grafomani, mari şi mici, de pretutindeni dar, care trebuiau să fie publicate numai la cinci ani de la moarte sa. Clauză testamentară respectată. Astfel a apărut la Editura Polirom ,frumos editat şi bine piperat, volumul  de peste 500 de pagini VIAŢA UNUI OM SINGUR a lui Adrian Marino, cunoscut critic, istoric şi teoretician literar. Odată apărut, cohorta scriitoricească bucureşteană s-a declanşat în toată forţa şi viziunea ei  între osanale şi bălăcăreală. Gaz pe focul dezbaterilor l-a pus un fragment din volum, în care Adrian Marino îl execută, de la el din mormânt pe viul, foarte viul Mircea Dinescu de la CNSAS. Acest  poet, disident de pe vremea când era numai şoim al patriei, pripit din fire şi buruienos la gură a adus, de unde o fi adus, şi el ca şi alţii, dovezi din care reieşea ca mortul a fost informator de securitate şi probabil aşa a rămas şi pe lumea cealaltă. Incendiu total!