Bruxelles Mission

Unde eşti, lacrimă, mărturisind bucuria
Fiecărui prunc în Cristos,
Scos din pânza de păianjen a lumii?

Unde eşti, lacrimă, cu mersu-ţi desculţ,
Simţind cum pietre-ascuţite-ţi tăiau tălpile,
Prin valea umedă a plângerii?

Unde eşti, lacrimă?
Tu arborezi un steag în calea biruinţei
Celor ce-L găsesc pe Isus.

Tot o lacrimă poate purta doliu
Celor pierduţi în anateme.

Unde eşti, lacrimă?
Izbândă eşti sau poate chiar pierdută în deces?
În ce fel, cum aş putea să te recunosc?

Te-am regăsit chiar şi-n râurile ochilor mei,
Zăceai plângând pe-o pleoapă,
Aminte aducându-ţi de surata-ţi
Ce s-a zdrobit de Ghetsimani,
Atunci când plângea Domnul.
Oare unde mai eşti, lacrimă?
În care ochi mai plangi?

În perioada 14-30 septembrie a.c., o trupă  de actori de la Teatrul Naţional “Lucian Blaga” și “Teatrul de Păpuși Puck” din Cluj-Napoca şi o trupă de actori din Franţa vor susţine două spectacole la Arizona State University, în Arizona. Ambele spectacole sunt sponsorizate de programul de Studii Româneşti de la Arizona State University, iar intrarea este gratuită. Menţionăm că sala Recital Hall, din cadrul conservatorului School of Music, unde vor avea loc aceste spectacole, are o capacitate redusă, de numai 110 locuri, iar uşile vor fi închise odată ce se va umple sala de spectacol.

Informaţii asupra spectacolele sus-menţionate:

La data de 25 septembrie, începând cu orele 7,00 PM, artiştii clujeni ai Teatrului de Păpuşi Puck vor prezenta spectacolul inspirat din “Cartea lui Apolodor” aparţinându-i poetului şi scriitorului Gellu Naum. Reprezentaţia va avea loc, precum am menţionat mai sus, în sala Recital Hall a conservatorului School of Music de la ASU din Tempe, AZ, [Download flyer] sub auspiciile programului de Studii Româneşti al cărui director este doamna Ileana Orlich, consul onorific al României în Arizona şi profesor de studii româneşti şi literatură comparată la această prestigioasă insituţie de învăţământ. Doamna Orlich  predă de asemenea aici cursuri de literatură şi cultură şi conduce secţia de limbi, Germană, Română şi Limbi Slave din cadrul Facultăţii School of International Letters and Cultures. De asemenea, doamna Orlich este directoarea unui colaborativ cultural cu România şi alte ţări din Europa Centrală ale cărui activităţi includ un program de studii desfăşurat în timpul verii în România (la Facultatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea din Bucureşti, şi Universitatea Ovidius din Constanţa) şi în Ungaria, Austria şi Cehia. În anul 2000, doamna Orlich a obţinut recunoaşterea specială ca profesorul anului centenar, iar în 2004 a fost distinsă cu Medalia Ordinul Cultural al României, Ofiţer, Categoria A la Palatul Cotroceni din Bucureşti. În perioada 2006-7, doamna Orlich a fost Profesor Fulbright la Universitatea din Bucureşti.

Era abia ora trei dimineața. Mergi? – se auzi șușotind un glas blând la capul lui. Da, răspunse indecis nepotul. Păi atunci, hai! Hai! - că le culeg mocanii și mergem degeaba. Greu. Tare greu. Trebuia să se trezească.
Bătrânul era demult în picioare. Se trezea fără ceas. Nu știu cum reușea! Parcă mai acum cinci minute se băgase sub plapuma grea, umplută cu lână de oaie, nu înainte de a-și face rugăciunea de seară și numărul complet de mătănii. Era credincios. Avea o datorie față de Cel de Sus. Micuța cărticică de rugăciuni ce-o purtase cu el pe front îi salvase viața. Deși nu o mai avea – le memorase pe toate. Era ferm convins că doar prin credință poate ajunge la bunul Dumnezeu. Purta pe cap o căciulă maronie din blană de miel, roasă pe margini. O maletă cu gât lung ș-un pulover de lână aspră îi acoperea corpul încă atletic. La mijloc, brâul alb, înfășurat strâns îi proteja spatele. Pantalonii de stofă groasă ce-i intrau în ciubote stăteau prinși în jurul brâului cu o curea veche, lată. Între curea și brâu, în partea dreaptă, stătea ascunsă sub boandă, o secure mică cu muchia tocită și coadă luciosă. Nu pleca la drum fără secure, trebuia să fie pregătit, căci nu știa ce îi iese în cale. Echipați cu două traiste încăpătoare, într-o liniște deplină, părăsiră curtea. Mergeau amândoi tăcuți până la huidiță, ca nu cumva să trezească câinii oamenilor din sat. Abandonară asfaltul ce șerpuia indecis printre gospodăriile delenilor și intrară pe poteca bătătorită de pașii cărăușilor de apă. O apucară spre fântâna din spatele grădinii lui moș Mănlache, trecură râpa și de acolo în împărăția ciupercilor – pe dealuri, spre liziera pădurii. Era o dimineață magică, vântul nu adia deloc. Aerul curat, proaspăt după ploaia scurtă de la miezul nopții te înviora. Nu era frig. Cizmele de cauciuc scârțâiau zgomotos pe covorul amestecat de rouă și picături de ploaie. Cerul era împănat de sclipici. Luna părea plină. Vedeai totul împrejur. Primăvara, nemulțumită de sosirea verii, privea iscoditor albastrul cerului în căutarea unui crâmpei de nor sau a unei pale de vânt. Era disperată, dorea cu îndârjire o păsuire - a treizeci și doua zi a lunii Mai. Mergeau la distanță de câteva prăjini bune unul de altul, cu privirile aruncate la întâmplare spre posibile insulițe albe, ascunse adânc în pătura de iarbă verde.

În timp ce în România piste pentru biciclete nu există sau sunt impracticabile, în Belgia se ia atitudine pentru apărarea drepturilor celor care folosesc acest mijloc de transport ca pe unul de relaxare sau renunţând la maşină în folosul mişcării.

Atenţie automobiliştilor indisciplinaţi, pentru că sunteţi filmaţi sau cel puţin fotografiaţi!

Echipei site-ului mybikelane nu-i scapă nimic, nici după câteva luni bune. Ei listează fiecare infracţiune, cu suport foto, conform articolului 24 din codul rutier, şi anume interdicţia de a opri sau a parca pe pistele de bicicletă.
Ideea aparţine Statelor Unite şi a avut un real succes în intreaga lume precum şi la Bruxelles, unde, până acum au fost deja raportate peste 120 de încălcări. Poşta, poliţia sau transportul în comun, nimeni nu scapă de ochiul vigilent al „detectivilor” care vor juca acest „joc” până la sfârşitul anului. Plăcuţele de înmatriculare ale autovehiculelor prinse în flagrant sunt şi ele bineînţeles publicate pe site.

Şoferii din Bruxelles se întreabă:

Nu cumva comunitatea cicliştilor din Bruxelles a mers un pic prea departe prin publicarea unui clasament cu cei mai indisciplinaţi conducători auto, „campionul” fiind deja un triplu nominalizat? Sunt încalcate prin această acţiune drepturile la viaţa privată? Oare înşişi cicliştii nu greşesc de atâtea ori în trafic prin neatenţie şi imprudenţă? Acestea sunt întrebările pe care şi le pun mulţi dintre conducătorii auto deranjaţi de supravegherea rutieră.

Până una-alta, atât cicliştii din Belgia cât şi (mai ales) cei din România aşteaptă reacţia autorităţilor, în speranţa unor piste mai bune şi a unor condiţii optime pentru acest mijloc de transport, îşi doresc să fie respectaţi ca orice alt participant în trafic şi sancţionaţi de asemenea atunci când este cazul.

Le dorim mult succes şi vreme senină!

Verde-i în tine şi glasu-ţi cărunt
M-a adunat dintre sunt şi nu sunt,
Streaşina ta m-a dosit în cuvânt,
Unde mă-ntreb dacă sunt sau nu sunt.

Cu fluturi în curcubeu alergam,
Dar ziua mă cheamă aievea spre geam,
Fântână tăcerii să fiu şi alean,
În floare să cad peste veştedu-ţi ram.

Iubită mireasm-a  condeiului meu
Mă poartă pe Jos şi prin Dumnezeu,
Iar firea-mi dublată de cuget mereu
Mă-ntreabă de eu rămâne-voi eu.

Dar câtă culoare n-aş prinde din vânt,
Tot un pământ rămân, tot un pământ,
Prin care mişună gând după gând,
Vrute, nevrute, rând printre rând...

Rămas fără un picior după un grav accident, fostul jurnalist Victor Cmeciu riscă să fie aruncat din garsoniera pe care a primit-o în urmă cu trei luni (primită absolut legal!) Vinovat de situaţia creată este handicapatul, deoarece, poate, nu a binevoit să împartă comisioane! Consultat un jurist competent spune ca masura este aberantă şi lipsită de temei legal!

Începutul unei poveşti tragice

Era o seară plăcută de martie. Jurnalistul Victor Cmeciu se întorcea acasă cu tramvaiul după ce a documentat un material de presă în zona pieţei Rogerius din Oradea. Şcolit iniţial ca electrician de lumină şi forţă şi după câţiva ani ca slujbaş la despeceratul Uzinei Electrice din Oradea, Victor Cmeciu şi-a ales în cele din urmă o carieră în presă fiind corespondent la un prestigios ziar central.

Nimic nu anunţa dezastrul ce avea să i se întâmple. A vrut să coboare din tramvai. A alunecat, iar momentul de dezechilibru avea să îl coste pierderea unui picior. Pe moment, a simţit doar câteva furnicături. Căzut la pământ, a încercat să-şi recupereze pălăria azvârlită la câţiva metri. Abia apoi a observat că piciorul drept este zdrobit de la genunchi în jos. Se întâmpla în 23 martie 1997. La puţin timp, urma să împlinească frumoasa vârstă de 50 de ani. Avea să „petreacă” luni în şir pe patul de spital. Acum, la 63 de ani, se luptă să nu fie dat afară din locuinţă. 
 Rămas fără acoperiş deasupra capului, după ce locuinţa sa de pe streda Traian Moşoiu din urbea de pe Criş a fost retrocedată tocmai ginerelui unui politician local, Cmeciu este acum în pericol să fie evacuat şi din locuinţa primită după lungi tergiversări. Motivele invocate sunt aberante. Motivul real pare a fi altul: funcţionarii primăriei nu şi-au văzut comisioanele...

Then Jesus spoke to them again, saying,
"I am the light of the world. He who follows Me shall not walk in darkness, but have the light of life."
John 8:12

A few days ago, I woke up from my sleep at 4:15 am, only to find
myself in complete darkness. As I looked around me, not being able to see anything, I realized that once again, we are without electricity in Quartzsite. Mythyl and the kids were still sleeping. As I still laid on the bed, I started talking with the Lord and I said: "Lord, what if our two kids will be waking up at this moment? Most probably, they will be expecting light in their rooms, and, at their age, they might not be able to understand that this is something that happened in the whole town. Lord, I said, please continue to keep our kids asleep, at least until we find some candles in house". Soon after I finished my prayer I woke  Mythyl up and I told her that we are without electricity.
 
In complete darkness, we started looking at first for a flashlight in the house . Wandering in darkness made us realize how dependent we are upon the light, even though we are taking it at times for granted. Being in complete darkness also gave me a feeling of insecurity and emptiness. The Lord reminded me that night that this is the spiritual condition of all those who are without Jesus. They are with no direction. They are like sheep without a shepherd, not enjoying the benefits of light. Oh, I said to myself, if they would only realize that Jesus is the Light of the world.

 
My friends, we have an important job here on earth. We are ambassadors of Jesus Christ. Our job is to present Jesus, the Light of this world, to the people who are in need of direction. We need to brag with Jesus and with the direction, hope, peace and forgiveness of sins that He offers. This is why I am in Quartzsite. This is why there is a First Baptist Church. This is why we are all on earth - to point people to Jesus and to let them know that there is hope.

Lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei” va avea loc în București, pe data de 7 septembrie, orele 17.00, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Invitați:
• Ioan Stanomir, din partea IICCMER;
• Dorin Dobrincu, Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului;
• Mihail Neamțu, IICCMER;
• Cristian Vasile, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”;
• John Tipei, Institutul Teologic Penticostal.
Desigur, nu vor lipsi autorul, Vasilică Croitor, și redactorul cărții, Ion Zubașcu.
Adresa IICCMER este: str. Alecu Russo, nr. 13-19, etaj 5, ap. 11, sector 2, București.
Stiricrestine.ro

Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a „mizeriei” -România.

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară.

Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. „Kurt, i s-a adresat ea soţului ei, am să te rog să tai tu friptura... apoi, către noi: Se pricepe grozav la tăiat friptură!”. Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei.