Bruxelles Mission

Anul acesta, 2011, Moş Crăciun ne-a adus din România un dar deosebit nouă, românilor srtămutaţi în Canada. A poposit în mai multe locuri, dar a ajuns şi într-o localitate nu departe de Toronto, în Oshawa, 261 Bloor Street East, la biserica românilor "Sfantul Ştefan cel Mare". După Sfânta slujbă, din tolba sa, cu ajutorul preacuviosului preot Petre Busuioc, a pus pe pereţii spaţiului destinat acţiunilor social-culturale minunatele tablouri ale cunoscutului pictor timişorean Mihai Teodor Olteanu, creaţii care fac parte din ciclul „Ceas de taină" şi sunt închinate sărbătoririi naşterii Mântuitorului. Moşul a fost generos, fiindcă expoziţia va rămâne timp de o lună. M-am pregătit şi eu cum se cuvine ca să fiu prezentă la vernisaj.

Prima cunoştinţă cu pictorul a fost, aşa cum se întâmplă adeseori în zilele de acum, pe internet. M-am uitat întâi la fotografie şi am zis: "sunt mulţumită, arată a fi om bun care uită de sine." Apoi am citit câteva rânduri în care îşi făcea prezentarea şi m-am oprit de câteva ori ca să se aşeze mai bine cele citite şi am reflectat: "Din rândurile lui transpare inteligenţa încărcată de spirit şi cultură, care va să zică, pe lângă pictură, i-a stat în apropiere şi cartea."

Ca să nu rămână, ca Goe, repetentă şi anul acesta în clasamente europene, România a prins în ultimele zile ale lui decembrie 2011 un loc fruntaş, pe bune, la ceva: Bucureştiul e al doilea oraş cel mai cool din Europa. Asta e esenţa. Altfel, sunt mai multe de dezvoltat.
Începând cu ce înseamnă cool. Pentru un dicţionar român-englez din 1965, doar rece, răcoare şi tot ce mai poate ieşi de aici. Pentru “iniţiaţi”, un fel estetic de a privi şi a trăi viaţa, de la Aristotel şi Shakespeare până la Brecht, familia Simpson şi tinerii şi neliniştiţii de pretutindeni. Surâsul Mona Lisei şi cel al statuilor yoruba răspândesc un cool aristocratic. Pe înţelesul tuturor, cool e ca atunci când intri într-un magazin de haine şi alegi ce-ţi place cel mai mult: articolul cu pricina e cool. Scurt fiind, cuvântul a devenit şi interjecţie: Cool! Noi românii am putea zice şi altfel, pe limba noastră: Ca lumea! Marfă! Ce ne trebe! (dar ca să socializăm globalizant cu toţii, îi zicem, pe continent şi în lume, pe englezeşte: Cool!).
Apoi: din punctul de vedere al cui e făcut topul: gulere albe, turişti, pensionari, cupluri tinere cu copil mic etc. Nici vorbă, e din pdv-ul tinerilor de toate vârstele ce vor să se simtă agreabil.
În sfârşit: care e metodologia pentru întocmirea listei, de ce s-a ţinut seama. De 11 variabile, de tipul cât costă o halbă de bere, care e proporţia de studenţi în populaţia totală, cât costă şi cum merge noaptea transportul în comun, cum e cu cannabisul la purtător/consumator, are de ce să-ţi fie frică noaptea pe stradă, preţul chiriei unui apartament, sunt locuri şic de distracţie etc.
La un asemenea clasament, în faţa stau capitalele est-europene, bătrânele doamne Berlin, Londra, Paris, Viena, mai de la mijloc în jos, iar la urma urmei mohorâtele metropole nordice. Clasamentul, întocmit de revista “Slate”, ierarhizează 26 de capitale europene. Moscova, Belgradul, Kievul şi Chişinăul n-au reuşit să treacă de selecţie (ori n-au fost luate în seamă). Primele zece clasate ar fi, în ordine, Lisabona, Bucureşti, Praga, Vilnius, Varşovia, Tallin, Budapesta, Sofia, Madrid, Berlin.
Operatorii noştri de turism, hotelierii, barmanii, cameristele şi domnişoarele de companie ar trebui să prindă curaj cu un asemenea loc onorabil în ierarhie, dar şi noi toţi ceilalţi ar trebui să ne bucurăm ca viaţa e frumoasă la Bucureşti. (Cui îi arde doar să se bucure de viaţă şi are cu ce.) Dar cât de uşoară sau de grea e viaţa aborigenilor din oraşele europene, asta e altceva, din alt film, în alte clasamente.  Oricum, prietenul meu, cărturarul român din Bremen, n-a mai fost iarna aceasta să gândească şi să se relaxeze la Bangkok. A preferat Bucureştiul şi chiar şi-a prelungit aici sejurul. Atenţie: a luat decizia înainte de a fi apărut clasamentul de mai sus.

Corneliu Vlad

Cine caută pe Google cuvântul criză găseşte 25 de milioane de documente. Problema este de mare actualitate, simplă ca oul lui Columb. În acelaşi timp explicaţiile originii, evoluţiei şi deznodământului crizei sunt departe de a fi elucidate. Cum de se miră Germania, de zece ani campioană mondială la expert, că partenerii ei dau încet, dar sigur, faliment? De ce lumea vede numai datoriile statelor suverane nu şi excedentele firmelor. Nu numai Werner Vontobel observă că în SUA, Anglia, Spania, Grecia, gospodăriile particulare, care în mod normal economisesc pentru bătrâneţe cam 4% din BIP, pe care îi dau 3% la firme şi 1% la stat, s-au îndatorat peste cap, aşa că statul a trebuit să le ia locul şi s-a înglodat în datorii în locul lor.

Pe de altă parte, în multe ţări, deficitul normal de finanţare a firmelor s-a transformat, paradoxal, într-un excedent anormal. În anul 2010, în UE, firmele aveau un excedent de 270 miliarde euro, în SUA de 540 miliarde $ şi Japonia de 28.000 miliarde yeni, adică de 2%, 4% şi 6% din PIB-ul ţărilor respective. (aceşti bani trebuiau să fie la gospodăriile particulare!) Firmele, pentru a-şi putea vinde produsele, este limpede că cineva trebuie să le plătească. Gospodăriile particularilor sunt în USA de mult pe minus, aşa că, în ultimii cinci ani, firmele au ajuns la un plus de 1.840 miliarde $.