Bruxelles Mission

“Descătuşări – Fărâme de azimă” – versuri vechi şi noi
Autor, Georgeta Resteman
Editura “Armonii Culturale”
2011

Georgeta Resteman, o fărâmă de azimă într-un deşert al întrebărilor

Privită pe ansamblu, poezia  Georgetei Resteman este ca un veşmânt de modă veche pe care o femeie modernă îl păstrează  în  garderoba sa doar pentru a-şi bucura, astfel,  sufletul. Poemele, în tonalităţi molcome şi culori aproape autumnale,  formează întregul unui univers prin care autoarea se mişcă cu o candoare  de mult uitată. Poetă nativă prin talent, un soi de cuminţenie a pământului ce-şi caută în propria-i identitate spaţiul versului, clasică în elaborarea sintagmei, Georgeta Resteman  ne demonstrează că versul începutului de Mileniu 3 nu trebuie musai să fie vers-alb.  Dincolo de picurii candenţaţi ai incantaţiei verbale, aproape toate poemele adunate în volum, certifică nevoia de confesiune a femeii ce-şi împarte spaţiul şi timpul între cotidianul modern, haotic, şi liniştea creativă din ceasurile liniştii nocturne. Defel obsedată de idei năstruşnice, de sensuri sau simboluri inedite, poeta cercetează cu răbdare sisifică, zona sa de interacţiune cu  lumea care o înconjoară, reuşind să facă din sentimentul cel mai banal, la prima vedere, o bijuterie literară. Dragostea cu toate valenţele sale, natura ca sursă de inspiraţie nemuritoare şi fiecare dintre persoanele cu care interacţionează în lucrarea sa de muritoare, formează, laolaltă, un material numai potrivit pentru construcţia poemelor. Oniricul  dublat de realitatea imediată sunt alte trepte pe care poeta urcă spre partea de sus a piramidei din sticlă casantă, dar atât de fascinantă a declamaţiei; poemele Georgetei Resteman sunt ca un fagure de cântare, ele au un sens mai durabil atunci când sunt recitate, nu doar  “şterse” cu privirea la lumina veiozei.  Aş putea spune că avem de-a face cu o poezie clasică,  dar dincolo de versificarea aburind de sintagme ce curg şi ne trag după ele spre întorcerea paginilor, dincolo de cunoscutul cofraj clasic, stau întrebările unei femei moderne care iese cu îndrăzneală în lumea Poemului. Georgeta Resteman, o poetă care aleargă pe miriştea lumii cu picioarele goale, o creatoare în adevăratul sens al cuvântului, care îndrăzneşte şi reuşeşte să ne arate că dincolo de toate cele cunoscute unui Om pe Pământ, Cuvântul este Regele-regilor.

Melania Cuc

Albumul cu titlul bilingv de mai sus al dnei Cristina Nichituş-Roncea este, cum ne dezvăluie subtitlul, o “călătorie foto prin lumea ortodoxă românească“. Cuvântul înainte este al academicianului creştin-ortodox Florin Constantiniu, versiunea engleză a textelor a d-lui Vlad A. Arghir, iar perfecţiunea editorială, grafică este absolut remarcabilă, genuin occidentală, a ed. Compania, Bucureşti 2011, 128 p., 24 cm. Globalizarea, lumea modernă n-a pervertit în acest album nici chipurile oamenilor, nici natura. Fiecare fotografie este parcă un tablou pictat în evul mediu, când oamenii credeau că a doua zi vine Judecata de Apoi. Aici este, fără îndoială, măiestria discretă a artistei şi perfecţiunea tehnicii occidentale a editorului, care ne lasă să descoperim noi frumuseţea, taina subtilă a ortodoxiei, ca şi cum ar fi de la sine înţeles şi fiecăruia accesibilă. Există multe albume dedicate creştinismului ortodox. Unele pun accentul pe măiestria fotografiei, altele pe monumentalitatea arhitecturii, picturii sacrale diferită de cea occidentală, dar mai ales pe strălucirea ritului oriental. Acum avem în faţă ceva cu totul nou, artista ne preia într-o călătorie de iniţiere, numai aparent fără pretenţii, în care noi descoperim o lume neschimbată din toate timpurile, în aşteptarea unui miracol în care preoţii, călugării, călugăriţele, ca şi mirenii, cred şi asteaptă, în peste 200 de fotografii.

România profundă ortodoxă urmăreşte contemplarea şi supravieţuirea la cel mai modest nivel cu putinţă. România profundă ortodoxă nu urmăreşte dictonul occidental, benedictin: „ora et labora“, ci contemplarea şi supravieţuirea la cel mai modest nivel cu putinţă. Nimic nu este mai străin lumii ortodoxe româneşti, decât de a produce pentru piaţa liberă, de a participa la acumularea primitivă de capital şi a face investiţii, cum fac călugării şi credincioşii occidentali. Nici credincioşii ortodocşi portretizaţi nu sunt altfel, ci după chipul şi asemanarea celor care îi păstoresc, cu toţii contemplă, aşteaptă răbdători un miracol, pe care numai ei îl cunosc. Aşa au supravieţuit ei tuturor năvălirilor barbare o mie de ani, aşa sunt ei, o enigmă şi un miracol, după cum remarcă istoricul Gheorghe Brătianu.

Traduit en francais par  ANCA MAGUREAN

Pièce de théâtre

GRAND PRIX DU FESTIVAL NATIONAL DE THEATRE, BOGDAN AMARU, IIIe EDITION, 2006

LES PERSONNAGES

L’ARTISTE, Auguste Pygmalion

GALATEE, la bien aimée  de l’artiste

LA MERE de l’artiste

LE FONCTIONNAIRE

LES VOLEURS 1 ET 2

Première partie

Scène I

L’atelier du sculpteur Auguste Pygmalion. Les volets clos font sombrer la pièce vaste (trop chargés par des objets que l’on voit trop souvent dans les ateliers des artistes) dans une pénombre pesante. A droite, dans un coin, on entrevoit un torse de femme. Au fond, accrochée au mur, on devine une toile rectangulaire représentant le portrait d’une femme. On voit aussi des chaises, un seau aux pinceaux et les autres objets de l’atelier.

Agenouillé dans une position hiératique, comme s’il priait, la face tournée au mur, on devine la silhouette d’un homme.

Quelque part, au loin, on entend des grondements annonçant l’orage. L’artiste est resté dans la même position depuis un long moment déjà. Celle qui fait son apparition sur la scène est une vieille femme portant un plateau avec le déjeuner.

(un grondement fort et long)

LA VIEILLE FEMME (s’arrêtant un instant sur le seuil) : Auguste, mon fils…

L’ARTISTE (au bout d’un moment) : Ne me dérange pas, maman.